Drepturile Omului

:-|

Auzi adesea vorbindu-se că cuiva i s-au încălcat anumite drepturi. De obicei persoana în pricină este "pe bună dreptate" revoltată, sau în orice caz luptă pentru a-şi apăra pricina. Vom vorbi aici despre dreptate. Asta vreţi, nu? Stau încă într-o cameră de cămin pe care o împart cu alţi trei colegi. Teoretic fiecare avem "drepturi" egale, aşa ca ne vedem fiecare de trebuşoarele noastre şi nu-mi amintesc să fi avut dispute... Chiar nu ne certăm - deşi uneori mă mişc cam greu să aspir când îmi vine rândul :D Dar când mă duc acasă, la casa mea, nu ştiu cum se face, dar prea des mă aud pe mine însumi certându-mă, mai  ales dacă privesc "în reluare"... Iar acolo "argumentele" le foloseam Împotriva persoanelor dragi, care îmi ofereau totul; colegii nu-mi "ofereau" chiar nimic. Lucrurile astea m-au determinat să-mi pun oarece întrebări. De ce acest paradox? Cred că o parte de răspuns se află în modul în care obişnuim să ne apărăm drepturile, ceea ce ni se cuvine. Nu am să redescopăr acum apa şi focul, iar cine vrea să se documenteze desptre drepturile omului să caute mai bine pe Wikipedia. Ceea ce vreau e să pun vreo două întrebări, retorice evident, la care nişte răspunsuri cuviincioase poate că ne-ar scuti de multă amărăciune în suflet, care până la urmă tot nouă rău ne face. Prima ar fi ce drepturi mi se cuvin mie? De fapt ce-am făcut eu pentru a le dobândi? Nu-i aşa că ne-am obişnuit să ne bucurăm de unele facilităţi de multă vreme, încât suntem tare dezamăgiţi dacă deodată le ducem lipsa? Sau să mai zic de resursele publice, cum ar fi transportul în comun (străzi, autobuze, trenuri...), sau magazinele (la care apar uneori cozi frustrante)? Dacă eşti fată mă gândesc că te-ai obişnuit cu frumuseţea ta pe care vrei să o "foloseşti" în cel mai eficient mod cu putinţă sau neputinţă [...], ca pe un lucru care...e al tău, ţi se cuvine... Dacă eşti sănătos în cele mai multe cazuri, nici nu-ţi trece prin minte că eşti de-a dreptul "norocos". Ba eşti de prea multe ori apatic, plictisit. Nu simţi nimic. Dacă prin vreo împrejurare mai nefericită - care bineînţeles, nu ţi-e sub puterea ta de control - ai călcat pe bec... ce să-i faci, eşti om, ca oricare altul... Dar nu ştiu de ce uiţi că de multe ori ai călcat chiar înadins pe bec; ba chiar uneori ai vrut să tot sari pe el, să ştii măcar ca l-ai facut praf. Pfuui! Uneori parcă dansai pe bec, nu alta 8-| Apropo, ştiai ca ţi se cuvine ceva pentru asta? Stai liniştit, nu-ţi mai ţin predica acuma. Promit că mă opresc la ultima întrebare. Dacă un altul - dar nu ca tine, un altul, dar totuşi, tot om, are proasta inspiraţie să calce şi el pe...nervii tăi cumva, te întreb: ....nu. Nu te mai întreb nimica. Mă întreb doar pe mine însumi, cum ar fi lumea din jurul meu dacă aş avea în fiecare clipă fără să uit con-ştiinţa că singurele mele drepturi imutabile (şi atenţie, sunt ale mele pe bună dreptate, le-am dobândit prin fapte proprii) sunt: mai întâi dreptul de a muri, căci păcatul m-a atins şi pe mine, iar apoi dreptul de a mă pocăi şi a mă smeri, cât Dumnezeu are încă îndurare şi dragoste faţă de noi. Probabil ca am dobândit şi dreptul de a suferi pentru consecinţele călcărilor "pe bec". Cred că m-aş comporta cu persoanele iubite ca şi cu nişte simpli colegi de facultate...